stanca, si marea confuzie a ideilor fine

Din mare se ridica o stanca. Pe stanca va creste un muschi maro. Dar inainte ca muschiul sa creasca, acum, chiar acum, se aseaza pe stanca o pasare. Cerul e larg si albastru, aproape infinit. Din toate partile se sparge de cer si de stanca o liniste albastra, neteda si infinita. Pe cer trec nori. Norii nici nu sparg nici nu acopera linistea. Dincolo de liniste se intinde tacerea. Din tacere pana la liniste nimeni nu s-a intins pana acum.


Asta am scris ieri. In ce am scris vad toate conceptele care imi permiaza mintea. Concepte budiste de gol, tacere, totalitate, absenta gandurilor care nu echivaleaza cu atingerea starii de iluminare. Si vad ca din concept ratacesc in alt concept si in alt concept, clasa de idei se schimba, concepetele devin mai fine. Dar raman caramizile din care imi construiesc o alta si o alta casa. Un alt concept budist, cel al construirii casei. Milarepa si maestrul lui, pentru care se spune ca a construit de 7 ori o casa, pentru a o darama de fiecare data, dupa mult efort.

despre punct si pierderea in punct

Totul se reduce la un cuvant.
Nu, nu, dar la pauza de dinaintea rostirii si la pauza de dupa gandire . La golul de dinaintea gandirii gandului si dupa gandire
Asa au spus ei.

Eu n-am descoperit niciodata. Golul era mic si limitat si ma impingea intr-o apatie ciudata. Toate metodele pe care le-am incercat m-au impins in colturi incomode ale fiintei.
Ca si cum ceva mare, enorm, infinit, ar incerca ar incerca sa fie mic, continut si localizat. Ca si cum o privire care poate imbratisa totul ar fi fortata sa se focalizeze pe un punct. Dar in punctul respectiv, privirea nu poate gasi totalitatea, pentru ca ceea ce incearca e sa reduca totalitatea la un punct, sa ignore totul in afara de punct. Nu. Tehnicile nu m-au ajutat niciodata sa inteleg ca punctul pe care se fixeaza atentia e convergenta intre cine vede si punctul, pana amoundoua devin totalitatea. Am descoperit asta azi, ieri, ascultand timp de ore care au trecut ca secunde, o persoana vorbind dintr-un flux continuu al mintii care se reflecta in mine ramasa fara gand.

Cel mai inalt munte

Un om cauta cel mai inalt munte. In timpul asta omul merge, vorbeste, munceste ca orice alt om obisnuit. Face totul cu o tragere de inima impusa, mai ales de dragul de a nu lasa lucrurile neterminate. Dar gandul celui mai inalt munte nu-i da pace. Il cauta uitandu-se la cer, uitandu-se in zare, dar mai ales cu ochii inchisi, asteptand vocea care intr-o zi il va indruma negresit spre cel mai inalt munte. Si iata ca vocea il loveste intr-o zi neasteptat, in crestetul capului, laolalta cu vocea clopotului unei biserici crestine. Ding-dong. Ding-doong. Trezeste-te, a mai ramas putin timp. Cel mai inalt munte in curand se va prabusi, va deveni vale asa cum se intampla o data la mii de ani cu cei mai inalti munti. Asa ca omul pleaca. Nu ia nimic cu el, nici macar o cana cu apa, el stie ca asa cum muntele cel mai inalt are momentul lui cand se lasa cucerit, asa si calea care poarta la cel mai inalt munte e indestulatoare si plina de dulceata. Drumul spre cel mai inalt munte nu e plin de peripetii. Calea cu cat il poarta mai aproape, cu atat se deschide si mai ales ii deschide pieptul din care rasar cele mai minunate lucruri. Trupul ii devine din ce in e mai transparent si prin el isi fac salas rand pe rand femei, copii, caini, pisici, iarba, nori, ape stravezii, praful drumului, oboseala urcusului, caderea in somn si trezirea in constiinta. Dupa un timp bun, omul nu mai stie cine merge, unde merge, care e calea si care e el. Prins inca sub valul somnului, omul are o tresarire cutremuratoare si il vede, inalt, inalt pana la cer, cuprinzator de lumi, de suflete, de mirajele tuturor inteleptilor care l-au cautat atata amar de timp. Uneori tresarirea nu-i da pace, calea e lunga, lunga si muntele pare ca se indeparteaza, acum e intr-un desert, acum e intr-o vale de unde creste ca o fantasma paradisiaca, minunat, sinuos, dur ca piatra si primitor ca un san de femeie. Iar omul merge, merge neobosit, el atata amar a asteptat indrumarea catre cel mai inalt munte, acum nimic nu-l mai trage inapoi. Oamenii pe care ii intalneste pe cale il imbie cu mancaruri, cu odihna, cu salasuri frumoase, cu femeile lor chipese, cu vorbele lor mestesugite. Dar el zambeste si din sanul lui atat incapator scoate si le da ceea ce lor le lipseste. Unii stiu si prind darul din cer, altii, mahniti ca nu pot oferi pe gustul lui, se intorc si se arunca in vaile lor, vai din care prea tarziu, poate in vieti si vieti, se va ivi din nou cel mai inalt munte. Omul intalneste pe calea transparenta, direct din cosul pieptului sau transparent, toate fricile, temerile si neajunsurile care cu timpi in urma l-au sugrumat. Serpii si lighioanele pamantului sinuos danseaza de-o parte si de alta a caii. Frica de timp, ceasurile oamenilor si timpurile relative il poarta prin poteci pierdute, scurte si infundate, reale ca o dalta sub lovitura de ciocan si tot asa de scurte. Omul se opreste. Le cunoaste pe toate si stie ca umbra caii va fi mereu prezenta cat va fi si calea. Si ca fara frica de lighioanele pamantului si fara ratacirea in timp, nici calea nici cel mai inalt munte n-ar fi fost mai mult de niste miraje indepartate. Asa ca isi poarta palma peste frunte si merge, in timp ce fricile si timpurile ratacite se pliaza, il cer, miauna si se cern inapoi. Cel mai inalt munte! Eu merg spre cel mai inalt munte. Dar curand timpul caii se cerne laolalta cu timpurile pierdute, transparenta ei e transparenta timpului sau, mana pe care si-o poarta pe frunte nu mai e mana, fruntea nu mai e frunte. Calea nu mai e cale, muntele nu mai e munte.

moarte viata sarpe copil

acum doua zile, intr-o bisericutza intr-un varf de colina, am vazut, prin fereastra, o fresca ciudata. intr-un grup de persoane, un barbat si o femeie erau vii de la mijloc in sus, dar picioarele le erau scheletice. intrei ei, un sarpe cu un mar in gura infasurat pe un copac. in dreapta, dupa alte cateva personaje in haine regale, un bebelus infasat

being perfect being dead

sometimes i wish i were dead rather than wrong

Vinovatia

Aseara am vazut luna cum se odihnea
In sufletul unui om vinovat
In pieptul unui om indurerat
In sanul unei femei bolnave

18 ursuletzi hazlii

ca sa nu uit ca pot sa rad si cand e o zi atat de trista
ma simt ca o halca de carne din care lumea rupe bucatzi
na, hraniti-va

blue storytelling

a girl was walking quietly peacefully magically following the steps of silence