Flori de Cires

Spre rasarit. Din trecut

2009-08-25T03:40:00.000-07:00

Cerul se scursese de mult pe palnia uriasa a rasaritului. Luna se mai vedea la zenit. Mersese mult, toata noaptea, abia isi mai simtea picioarele. Ar fi vrut sa se aseze langa o apa sa se odihneasca, dar in jur nu vedea nici urma. Macar o baltoaca, gandi, un firicel de ploaie, roua de pe un fir de iarba. Dar nu era nici iarba nici roua, doar o dimineata smintita din care luna nu voia sa se retraga si pamant scortos si neprimitor. Gratia ii spusese sa caute primul lucru care ii vine in minte si daca ii vine in minte altul, sa-l caute pe acela, dar sa nu se intoarca din drum nici cu piciorul nici cu gandul si mai ales, directia sa nu i-o dea rasaritul. Dar iata, el mergea spre rasarit, nu a stiut cat timp nu a iesit soarele. Se opri nehotarat, dar gratia ii spusese sa nu se opreasca decat atunci cand nu mai avea nici un gand, asa ca puse un pas inaintea celuilalt, privind la pamantul secatuit, cautand apa, si desi pasii lui urmau directia rasaritului, el nu mergea intr-acolo.
Umbra venea dinspre rasarit; se intreba daca umbra aceea gazduia ceva apa. Gandul acesta il inlocui repede pe primul, asa ca el uita de apa si se indrepta spre umbra. Cu cat se apropia insa, cu atat umbra se indeparta, pana isi dadu seama ca umbra nu mai mergea de mult spre el, ci se indeparta grabita. Incepu sa alerge bezmetic dupa ea, caci de acum umbra era singurul lui gand. Nu stie cat a alergat, nu mai era nici noapte nici zi cand a inceput sa ghiceasca in forma umbrei un corp de femeie. Isi linisti pasii, nu mai voia sa o prinda, ci doar sa o priveasca, atat de frumos i se citea conturul feminin pe cer si pe nori. Poate avea chiar la ea un fir de iarba plin cu roua, ea venea din directia diminetii. Fata se intoarse deodata spre el si ii spuse:
- Gratia mi-a spus, orice gand am, sa nu-l urmez si de aceea am mers spre tine intai si apoi m-am indepartat. Eram singura si voiam sa vad om, cand am gandit asta a trebuit deja sa ma indepartez. Iata insa, cand ai inceput sa alergi ca un bezmetic, mi-a fost frica si am vrut sa ma ascund, dar de aici a trebuit deja sa ma opresc si sa te primesc.
- Ai un fir de iarba cu roua...? indrazni el.
Fata se apleca si ii intinse firul de iarba. Barbatul ii multumi, il lua din mana ei si bau roua.
- Atat de sete imi era.
- Orice vrei iti pot da. Numai sa nu vrei nimic.
Barbatul dadu din cap ca a inteles. Se uita in jur dupa alte fire de iarba, se pare insa ca fata il gasise pe singurul. Ii era inca foarte sete. Nici nu se gandi bine, ca fata se apleca si incepu sa scuture roua de pe firele de iarba in palmele ei. Apoi ii dadu sa bea. El ii multumi. Intr-adevar, tot ce voia, ea i-ar fi dat, insa pentru asta trebuia sa nu vrea nimic. Isi potolise setea si ar fi putut merge mai departe. Insa nu mai avea nici un gand si fara nici un gand nu putea merge mai departe. O intreba pe fata daca n-ar vrea sa innopteze aici. Fata i-a zis ca va ramane, nu avea nici ea nici un gand. Scoase un spin si il infipse in incheietura mainii. El fu uimit de gestul ei, dar nu o intreba nimic. Pe fata ei se citea o durere apriga, pe masura ce impungea spinul tot mai adanc. Apoi s-au asezat amandoi pe pamant si si-au apropiat inimile. Din cauza asta, soarele a rasarit mai devreme, asa ca lui ii veni gandul sa caute o apa mai mare, sa se poata scalda. Se ridica sa plece. Fata isi scose spinul din mana si il urma. Pe barbat il rodea curiozitatea, asa ca intr-un sfarsit o intreba.
- Daca nu as fi simtit durere, ar fi trebuit sa plec, imi placeai si mi-ar fi venit gandul sa raman langa tine. Acum insa nu mai am nici un gand.
Ii lua mana intr-a lui si intelese.

***

Acum ar fi vrut sa o vada. Dar nu mai avea nici o oglinda cu sine si apa lacului era inca departe, isi spuse privind in fata lui, la 100 de metri, spre fata stralucitoare a apei. Inchise ochii si ii dibui o mana in interior. Cealalalta era intr-a lui. Nici un drum nu e ultimul drum, gandi. Asa ca el inchise ochii si se inchipui lac. Femeia il sageta aprig, incercand sa-si construiasca in el un acoperis de corali. Un om trecu pe langa lac si vazu un peste auriu jucandu-se aproape de mal, unde apa era cel mai limpede. Era un peste minunat, cum nu mai vazuse. Se aseza langa lac si il privi. Il privi indelung, cu multa dragoste, pana cand ii dadura lacrimile si incepu sa planga amar. Era al 22-lea lac si al 22-lea peste. Insa abia acum intelesese.

Scrisoare catre Izabel. Din trecut, trecut

2009-08-25T03:33:00.000-07:00

Scrisoare catre Izabel. Nu i-am scris-o niciodata, ar fi plans mult, pentru ca n-ar fi inteles.

Draga Izabel. Nu iti scriu azi, pentru ca e ziua in care te iubesc. Si-atat. Sper ca esti bine, nu din compasiune, dar iubirea mea are nevoie de un obiect ca sa se manifeste plenar. Azi nu esti mai mult decat un punct de referinta. Te iubesc pana uit de tine si ma revars in jurul meu ca o apa calma, fara directie, pentru ca e in natura ei sa se reverse. Nu-mi vin in minte cuvinte ca Mi-e dor de tine, Te vreau aproape, Ma iubesti la fel de mult? Am iubit si asa si sa nu crezi ca nu stiu ca asa ai vrea sa fii iubita. Sa te cer, sa te vreau, sa te posed, sa fiu gelos si sa-ti interzic privirile, sa te fac femeia mea si sa ma impun in fata ta ca un barbat. Asa ai invatat tu iubirea si te miri cand iti spun ca nu mi-e dor de tine, ca mi-e suficient sa existi. Nu vreau sa te am aproape, nici sa te strang in brate. Dar iubirea mea, o sa simti, te ajunge din urma si te prinde de genunchi cand alergi grabita, ca in fiecare dimineata, spre apa. Iubirea pentru tine e in jurul meu, pana la capatul universului si inapoi, intr-un fluid care ma prinde in valtoare si ma dilata pana cand imi pierd cunostinta de mine si nu mai stiu care sunt eu si care e lumea. Viata mi-e recunoscatoare ca iubesc si isi intoarce iubirea spre mine ca un catel care te linge pe obraz si pe maini, dind din coada, pentru ca i-ai dat un os. Asa cum ai face si tu, sunt convins, daca te-as iubi barbateste si te-as inchide in colivia pe care iubesti sa o urasti, din care vrei sa te rascoli, dar a carei absenta o resimti ca pe un gol in care nu stii sa gasesti libertatea. Viata, vezi bine, a invatat sa-mi fie recunoscatoare in timp. Acum cateva milioane de ani era risipitoare cu iubirea, pentru ca tot ce era viu ii era recunoscator. Cu cat s-au scurs secolele, cu atat fiintele au invatat sa ceara, sa vrea, sa se supere pe ce nu primesc, sa-si manifeste recunostinta cu zgarcenie si iubirea la troc cu diverse placeri. Astazi viata mai primeste o farama de iubire la schimb cu cateva favoruri. Ca atunci cand ti-am luat eu perechea de sandale galbene si tu mi-ai spus ca viata e frumoasa. Am avut si eu afacerile mele cu viata si pot sa spun ca e o partenera cinstita. De obicei suma este zero, in orice sistem de referinta. Acum, insa, am hotarat. Daca e zero, zero sa fie, eu dau tot, ea imi da tot, ne intalnim la jumatatea drumului, dezarmati si fara asi in maneca. Ii iubesc pe oamenii astia incruntati din jurul meu si o simt ca-mi e recunoscatoare, asta e o marfa pe care o vinde cu greu. Tu, de exemplu, esti usor de iubit si nu pot spune ca viata m-a lins vreodata cu recunostinta pe fata pentru ca te iubeam pe tine si doar pe tine, si iti aruncam iubirea mea in fata ca un dus rece care te proteja din parti de priviri straine. Astazi te iubesc altfel, iubito! Ma deschid din toate maruntaiele catre lume si gasesc in mine lucruri neobisnuite, ca un smoc de iarba in ficat, un gugustiuc in fluierul piciorului, o coada de cal care flutura pe la ceafa, fusta ta rosie mi se zbate ca un drapel langa inima. Si ma deschid si mai tare, pana imi gasesc imprastiate organele prin iarba si prin ugerul unei vaci, tibia intr-o iesle cu fan, ombilicul intr-un put cu petrol, inima intr-o gramada de balega, degetul mic al mainii drepte, in sangele proaspat curs in Cecenia. Iubirea care se revarsa din mine cand ma deschid nu seamana in nici un fel cu iubirea ta. O sa ma ierti daca-ti spun asta. Ea nu seamana decat cu iubirea pe care mi-o arunca viata inapoi, facandu-mi cu ochiul, ca sa o prind din aer si sa i-o arunc iar. Iubirea asta nu are obiect, desi a pornit de la tine, ea nu vine mai mult spre tine decat spre florile de scaiete, pamantul reavan, domnisoara batrana de la etajul 4, baietelul care ti-a sterpelit geanta in metrou deunazi de ai plins tu doua zile, nu dupa bani, ci dupa lucrul tau, care nu mai era al tau. Vezi tu, iubirea asta nici macar nu e o actiune, daca spun iubesc o limitez, cand ea e infinita si in spatiu si in timp; daca spun te iubesc, si tie si vacii, si campului, si panzei de paianjen, si cactusului, si laptaresei din colt, nu mai e iubire, e iubirea mea pentru vaca, camp, panza de paianjen sau laptareasa din colt. Sau pentru tine. Iubirea asta pur si simplu este. Asa cum creste iarba, cum trec norii, cum stai tu lenesa in pat dimineata, cum servesti la tenis si urmaresti mingea in aer.. cum se scutura o gasca de apa dintr-un lac.. cum se bucura un copil..
Iubirea nici nu pleaca din mine, nici nu vine la mine, a fost mereu aici si am respirat-o indiferent, ca abia acum sa o descopar, cu incantarea si nerabdarea cu care iti desfaci tu cadourile de Craciun. Viata mi se ofera neconditionat, dupa cum eu ma ofer neconditionat si ne impletim amandoi minunat, e o dragoste nebuna aici, pentru ca nu mai stiu care sunt eu si care e lumea si care e viata, atat de minunat facem dragoste toti trei. Si repet, Izabel, pasarea mea micuta, desi stiu ca n-o sa intelegi, iubirea asta nu e o actiune, asa ca scoate-ti din capusorul tau dragalas imaginile care tocmai sar intr-un picior sinapsele, cu membrele mele impletite intre picioarele vietii, cu lumea care ii linge un san, eu mangaind-o pe curbura spatelui, sugandu-i lobul urechii.. Linisteste-ti bataile inimii, iti sunt fidel, intre mine, lume si viata nu e nimic mai impur decat legatura dintre mama, fat si cordonul ombilical.
Asa te iubesc azi, Izabel si de asta nu-ti scriu. Iubitul tau e aici, dragostea lui te-a prins de genunchi si ti se strecoara in trup, in timp ce isi imprastie mainile prin iarba si respiratia in lemn proaspat taiat, si privirile departe, departe, unde am sa te duc si pe tine candva, daca o sa simti vreodata, pasarea mea, ca viata pe care ti-o ofer e mai simpla si mai frumoasa decat cupa de cristal in care iti bei Dom Perignon-ul in fiecare sambata seara, pe unul dintre scaunele incomode in care iti place sa pari o doamna pentru cei care nu stiu ca esti doar o fetita fascinata de putere si de micile afaceri cu viata.
O sa uiti ce nu ti-am scris azi. Maine, cand am sa-ti scriu, am sa te iubesc altfel, si poimane altfel, pana cand o sa ni se intalneasca mainile, limbile, dintii, maruntaiele, sangele, mintea, durerea si placerea, ura si greata si o sa facem dragoste toti trei, eu, tu si viata, o sa ne iubim absurd si fantastic, intr-o cupa enorma de Dom Perignon, in tacere, intuneric complet si nemiscare, asa cum noua nu ni s-a mai intamplat de cand viata era o matroana indiferenta pentru care fiintele se prostituau neconditionat.

Maria

2009-08-25T03:28:00.001-07:00

Maria traieste intr-o casa alba. Vesmintele ei sunt albe. Cerul din fata ferestrei e de un albastru atat de deschis incat pare alb. Cand e trista Maria picteaza. Foloseste alb, albastru, negru, rosu, uneori galben, dar la sfarsit tot ce picteaza pare imperfect, atunci Maria acopera totul din cateva miscari, cu o pensula mare, in alb. Maria coboara uneori din casa ei de pe colina si se amesteca printre oameni. Atunci hainele ei devin albastre, gri, rosii, visinii, verzi. Cerul ei devine alb albastru cenusiu violet. Si in ochii ei se citeste o sfiala ciudata, o rusine crunta pentru fiecare secunda care trece. Cu cat se amesteca mai mult printre oameni, cu atat cerul ei, hainele ei, ochii ei se strang innegurati intr-o ceata, o indepartare, o mazga incolora prin care abia abia mai poate vedea realitatea. Atunci Maria plange si se zbate. Stie ca e intr-o inchisoare si inchisoarea se strange din ce in ce in jurul ei. Stie ca perceptia ei nu e clara, dar cu cat se zbate mai mult, cu atat mai mult se scufunda.
Maria moare cate putin in fiecare zi.

Din trecut. Amina

2009-08-25T03:27:00.001-07:00

Amina, floarea asta unde ai gasit-o?
De pe culmea veacurilor s-a nascut o floare
Neasemuita in inaltare
Fara petale fara corolla fara tulpina
Floarea asta unde ai gasit-o?
Floarea asta s-a nascut pe namol
In mocirla unde colcaiesc lighioane
Floarea curge pe un rau
Si floarea ii da curgerea si sensul curgerii
Floarea asta mi-am smuls-o din piept,
mi-a spus ea
din piept mi-am smuls-o
simtirile nu pot sa mi le mai zagazuiesc
pieptul mi s-a facut urias si dureros ca o luna infernala
floarea asta, rad si plang
ea nu neaga mocirla
durerea nu mi-o ostoieste
setea nu mi-o astampara
de asta am aruncat-o din piept.
Amina, lasa curgerea firii sa isi urmeze firul
Vei gasi alinare
Pieptul tau se va umple de lanuri de foc
De iarba amara
De apa sarata a marii
Si multi nenumarati cocostarci
Amina, ocroteste floarea
Floarea te va ocroti
Floarea ma arde,
mi-a spus ea.
Floarea nu are chip nu are simtire si nici obiectele simturilor prina ea nu le mai percep
Floarea asta ma acopera cu corola ei uriasa
Si din smarc rasar una peste alta noi si noi simtiri
Floarea asta ma doare
Frumusetea ei neasemuita ma doboara
Gratia ei ma napastuieste
Floarea asta scoate-mi-o din piept
Din durere-s facuta du-ma la taramul durerii
Ostoieste-ma de viata
Curma-mi firul
Floarea asta nu o merit
Floarea asta nu sunt eu
Prin ce accident absurd pe atata durere s-a nascut frumusetea?
Ea mi-a spus, floarea asta sa pluteasca prin lume
Floarea asta sa ia corpul meu
Sa salasluiasca in el.
Amina mi-a spus, straina sunt si departe de mine insami
Ma arunci in infern si ma dai cu tampla de soare
In doua secunde exacte pana trupul meu nu mai stie
Mintea mea nu mai intelege
De sus pana jos de jos pana sus
Daca se scurge timp sau simtire.
Amina, nu plange..
Luati-mi floarea asta din piept..toata uratenia mi-o descopera
Ochiul meu se ascunde
Ochiul meu nu vrea sa mai vada
Cu clei se astupa
Mana mea inerta nu mai apuca
Amina, departe, departe mi-a spus ca s-ar duce
Dincolo de timp dincolo de vedere
Pana uratenia pe care a crescut floarea se va ostoi
Cu aceeasi sete cu care azi Amina vrea sa curme firul de viata care inca inconjoara floarea
Cu o patura lunga sinuoasa si aspra de durere, de greata si de urat.

Din trecut. Dimineata

2009-08-25T03:25:00.000-07:00

Dimineata s-a trezit pe plaja din partea de nord a odaii. Partea de nord nu avea un soare puternic, de asta isi aranjase aici toate instrumentele de scris si purtase nisip. Lasase soarele sa arda puternic in partea de sud, unde plantase un platan urias si atat de ramuros incat facea umbra si iarna. Dar iarna rareori statea pe plaja de nord sau in partea de sud. Diminetile de iarna si le petrecea sub voal, chiar in centrul odaii. Lua cand forma de urs cand forma de porumbel si atunci nu mai statea deloc in odaie, ci isi lua zborul din fereastra in fereastra, urmarind cupluri, copii, batrani si umbrele pe care le faceau in zapada. Porumbelul nu simtea frigul iar ursul dormita mai tot timpul, asa trecea iarna. Vara era cand femeie cand barbat. Ca barbat statea mai mult in odaie, ca femeie cauta compania oamenilor. Rareori ii vedea de trei ori. Prima data se arata lor, a doua oara ei se aratau ei. Dar putini rezistau sa se vada desfasurati in ea a treia oara.
In celelalte sapte anotimpuri peregrina. Uneori lipsea atat de mult incat gasea odaia plina de paianjeni, toti aducatori de vesti. Timp de zile intregi asculta vestile lor, se insenina, se innegura si apoi ii lasa sa plece in voia lor.
In dimineata asta se aseza sub voal si ramase cateva ore nemiscat. Voalul se misca in directia vantului care intra pe fereastra de nord, se facea fuior si iesea. Cineva batu la usa. Voalul se misca usurel sub mana lui. El il indeparta si se indrepta spre usa. Iarna. Ziua a saptea. Ora a saptea fara minute. Nu astepta pe nimeni. Manerul usii se misca sub o apasare din afara. Oaspetele era nerabdator. El se opri in dreptul usii. Dadu o ocheada in jurul odaii. Curata, toate anotimpurile la locul lor. Respira adanc si deschise. Ochii lui nu vazura ce mintea nu recunostea. Urechile auzeau un tiuit asurzitor. Mainile atingeau prin aer o substanta care nu era apa, nu era forma, nu era plasma, nu era gaz. Nasul lui inspira, expira, dar ce plimba prin canale nu era oxigen. Trupul lui se incovoie sub povara neobisnuitului. Gratia i se plimba prin vene de sus pana jos si pana la inima si de la inima inapoi. Ochii clipira. Ce nu vedea nu era intuneric. La usa era cateva. Inima lui supura sub povara recunoasterii, candva undeva ea singura se incovoiase sub povara numarului. Ea se zbatu in piept, linisti ochii care dadeau sa iasa din orbite, linisti simturile trupului si culese cateva de pe particulele de aer imbibate cu prezenta lui cateva, cu nerabdarea lui si cu precipitarea minutelor. El respira adanc. Cateva lua forma inimii si impreuna formara femeia. El recunoscu in ea toata povara si toata simtirea. Se simti usor ca un fulg de zapada. Lua femeia usurel de mana. Cu cealalta isi tinea pieptul care supura de absenta inimii. Indeparta voalul din nou, o aseza cu grija dedesubt. Femeia zambea supusa si nu zicea nimic. Il vazu indepartandu-se, intorcandu-se sa o priveasca. Indepartandu-se din ce in ce. El inconjura odaia de trei ori. Isi trecu pasii prin nisip, prin pamantul de sub platanul urias, prin adancimea de sub vestul odaii si deveni mic mic in partea de rasarit, unde boabele de pamant formau bule uriase umplute cu gaz rosiatic. De trei ori trecu prin toate starile fiintei fara ca usurinta de sub piept sa se vindece. A treia oara deveni umbra. Umbra reveni, se aseza la picioarele femeii. Femeia zambi stapana pe umbra ei. Cu o mana ridica voalul, cu cealalta isi ascunse goliciunea de umbra ei. Dar umbra o oglindea supusa si se unduia sub fiecare pas al ei. Odata voalul indepartat, ochiul ei nerabdator isi plimba de trei ori vointa pe cei trei pereti ai camerei. Estul se ascunsese sub vest si soarele nu mai voia sa rasara. Femeia isi ascunse goliciunea sub voal si umbra ii oglindi supusa intregimea. Asa incepura anii peregrinarii ei.

In minaret muezinul canta umbra femeii. Fara inima, cantul lui asteapta intregirea. Femeia va urma peregrinarea celor de sapte ori cate sapte ani pana cand soarele odaii ascuns in intregirea dintre vest si est isi va face salas in miscare.

I have left the valley at dawn

2009-08-25T03:23:00.000-07:00

I have left the valley at dawn. A fast blow of air shut the door behind me with a clasp of the hands. She waved goodbye from the top of the cliff and once again I saw the magic of the curtain fall, her white dress in the breath of the wind, sparkles of water rise up as the whiteness slowly dissolved in the blue depth. Once again I tried to remember something like a vague inconsistent thought that crossed the inner side of my forehead like a fast bird or a far away butterfly. Remembering that I forgot, though not remembering what, was the only indulgence memory allowed me. I passed my hand on my forehead and made way for my body through the waters that separated in front of me like the waves of the Red Sea in front of the Jewish people lead by Moses. Must have been like that. Water banks separate and a tiny corridor opens, just enough to let pass not even your entire self, but just that precise instantiation of your body in a precise second in a precise spot. Then water covers your every trace left behind by your steps, just as the space for your forward step is cleared in front of you. After a hundred steps of concentrated attention you realize that it is not water that clears the way, but rather water takes the form of your body and leaves the form of your body and yet again so that the instantiation of your body along a line may give a passer by the illusion that a human body is moving. Though nothing moves. Just this friendliness of the water allows you to give this full illusion to a casual passer-by. When there is only you and the water a mutual understanding emerges that between you and the body and the water there is hardly a separation. This perfection of non-separation, non-movement and non-perception is suddenly disrupted heavily gracefully at the same time as something appears so marvelous to the cumulated openness of all of your senses’ perception that makes it difficult if not impossible to resist, hence heavy, still beautiful. This I call love and it is this feeling that drives my steps in and through water increasingly difficult until I stagger, halt or fall. Love makes me weak conceited and self-conscious like a child craving for attention. It wears out my vitality, makes me slow, inattentive, dreamy and self—indulged. It emerges my whole self in a dreamy like world where reality slowly takes the shape of another god that fights for supremacy the triad of instantiation in the present time. This powerful god is illusion and I give myself to him unreservedly as it claims my senses, the focus of my awareness, my time and the energy that I invest in every thought with which he grows stronger and stronger, unmercifully thrusting myself out of the perfection of the present time, water and movement. As aware as I am of the devastating effect it has on my whole being, of its impermanence and illusory nature, I have never attempted to resist. I feel that I am to love what water is to my body. I take its shape and embrace it from the very center, as it spreads its non-existing branches through the warehouse of emotions and thoughts, putting its imperceptible veil on all of my senses at once and distorting the way I see the world and the object of my affection. As it projects much of my awareness in a faraway place and an imprecise time, love breaks like a fast sword the perfect union between water, movement, myself and the absence of memory.

stanca, si marea confuzie a ideilor fine

2008-12-12T08:55:00.001-08:00

Din mare se ridica o stanca. Pe stanca va creste un muschi maro. Dar inainte ca muschiul sa creasca, acum, chiar acum, se aseaza pe stanca o pasare. Cerul e larg si albastru, aproape infinit. Din toate partile se sparge de cer si de stanca o liniste albastra, neteda si infinita. Pe cer trec nori. Norii nici nu sparg nici nu acopera linistea. Dincolo de liniste se intinde tacerea. Din tacere pana la liniste nimeni nu s-a intins pana acum.

Asta am scris ieri. In ce am scris vad toate conceptele care imi permiaza mintea. Concepte budiste de gol, tacere, totalitate, absenta gandurilor care nu echivaleaza cu atingerea starii de iluminare. Si vad ca din concept ratacesc in alt concept si in alt concept, clasa de idei se schimba, concepetele devin mai fine. Dar raman caramizile din care imi construiesc o alta si o alta casa. Un alt concept budist, cel al construirii casei. Milarepa si maestrul lui, pentru care se spune ca a construit de 7 ori o casa, pentru a o darama de fiecare data, dupa mult efort.

despre punct si pierderea in punct

2008-12-12T08:45:00.000-08:00

Totul se reduce la un cuvant.
Nu, nu, dar la pauza de dinaintea rostirii si la pauza de dupa gandire . La golul de dinaintea gandirii gandului si dupa gandire
Asa au spus ei.

Eu n-am descoperit niciodata. Golul era mic si limitat si ma impingea intr-o apatie ciudata. Toate metodele pe care le-am incercat m-au impins in colturi incomode ale fiintei.
Ca si cum ceva mare, enorm, infinit, ar incerca ar incerca sa fie mic, continut si localizat. Ca si cum o privire care poate imbratisa totul ar fi fortata sa se focalizeze pe un punct. Dar in punctul respectiv, privirea nu poate gasi totalitatea, pentru ca ceea ce incearca e sa reduca totalitatea la un punct, sa ignore totul in afara de punct. Nu. Tehnicile nu m-au ajutat niciodata sa inteleg ca punctul pe care se fixeaza atentia e convergenta intre cine vede si punctul, pana amoundoua devin totalitatea. Am descoperit asta azi, ieri, ascultand timp de ore care au trecut ca secunde, o persoana vorbind dintr-un flux continuu al mintii care se reflecta in mine ramasa fara gand.

Cel mai inalt munte

2008-05-19T12:32:00.000-07:00

Un om cauta cel mai inalt munte. In timpul asta omul merge, vorbeste, munceste ca orice alt om obisnuit. Face totul cu o tragere de inima impusa, mai ales de dragul de a nu lasa lucrurile neterminate. Dar gandul celui mai inalt munte nu-i da pace. Il cauta uitandu-se la cer, uitandu-se in zare, dar mai ales cu ochii inchisi, asteptand vocea care intr-o zi il va indruma negresit spre cel mai inalt munte. Si iata ca vocea il loveste intr-o zi neasteptat, in crestetul capului, laolalta cu vocea clopotului unei biserici crestine. Ding-dong. Ding-doong. Trezeste-te, a mai ramas putin timp. Cel mai inalt munte in curand se va prabusi, va deveni vale asa cum se intampla o data la mii de ani cu cei mai inalti munti. Asa ca omul pleaca. Nu ia nimic cu el, nici macar o cana cu apa, el stie ca asa cum muntele cel mai inalt are momentul lui cand se lasa cucerit, asa si calea care poarta la cel mai inalt munte e indestulatoare si plina de dulceata. Drumul spre cel mai inalt munte nu e plin de peripetii. Calea cu cat il poarta mai aproape, cu atat se deschide si mai ales ii deschide pieptul din care rasar cele mai minunate lucruri. Trupul ii devine din ce in e mai transparent si prin el isi fac salas rand pe rand femei, copii, caini, pisici, iarba, nori, ape stravezii, praful drumului, oboseala urcusului, caderea in somn si trezirea in constiinta. Dupa un timp bun, omul nu mai stie cine merge, unde merge, care e calea si care e el. Prins inca sub valul somnului, omul are o tresarire cutremuratoare si il vede, inalt, inalt pana la cer, cuprinzator de lumi, de suflete, de mirajele tuturor inteleptilor care l-au cautat atata amar de timp. Uneori tresarirea nu-i da pace, calea e lunga, lunga si muntele pare ca se indeparteaza, acum e intr-un desert, acum e intr-o vale de unde creste ca o fantasma paradisiaca, minunat, sinuos, dur ca piatra si primitor ca un san de femeie. Iar omul merge, merge neobosit, el atata amar a asteptat indrumarea catre cel mai inalt munte, acum nimic nu-l mai trage inapoi. Oamenii pe care ii intalneste pe cale il imbie cu mancaruri, cu odihna, cu salasuri frumoase, cu femeile lor chipese, cu vorbele lor mestesugite. Dar el zambeste si din sanul lui atat incapator scoate si le da ceea ce lor le lipseste. Unii stiu si prind darul din cer, altii, mahniti ca nu pot oferi pe gustul lui, se intorc si se arunca in vaile lor, vai din care prea tarziu, poate in vieti si vieti, se va ivi din nou cel mai inalt munte. Omul intalneste pe calea transparenta, direct din cosul pieptului sau transparent, toate fricile, temerile si neajunsurile care cu timpi in urma l-au sugrumat. Serpii si lighioanele pamantului sinuos danseaza de-o parte si de alta a caii. Frica de timp, ceasurile oamenilor si timpurile relative il poarta prin poteci pierdute, scurte si infundate, reale ca o dalta sub lovitura de ciocan si tot asa de scurte. Omul se opreste. Le cunoaste pe toate si stie ca umbra caii va fi mereu prezenta cat va fi si calea. Si ca fara frica de lighioanele pamantului si fara ratacirea in timp, nici calea nici cel mai inalt munte n-ar fi fost mai mult de niste miraje indepartate. Asa ca isi poarta palma peste frunte si merge, in timp ce fricile si timpurile ratacite se pliaza, il cer, miauna si se cern inapoi. Cel mai inalt munte! Eu merg spre cel mai inalt munte. Dar curand timpul caii se cerne laolalta cu timpurile pierdute, transparenta ei e transparenta timpului sau, mana pe care si-o poarta pe frunte nu mai e mana, fruntea nu mai e frunte. Calea nu mai e cale, muntele nu mai e munte.

moarte viata sarpe copil

2008-04-22T14:42:00.000-07:00

acum doua zile, intr-o bisericutza intr-un varf de colina, am vazut, prin fereastra, o fresca ciudata. intr-un grup de persoane, un barbat si o femeie erau vii de la mijloc in sus, dar picioarele le erau scheletice. intrei ei, un sarpe cu un mar in gura infasurat pe un copac. in dreapta, dupa alte cateva personaje in haine regale, un bebelus infasat

being perfect being dead

2008-04-22T14:37:00.000-07:00

sometimes i wish i were dead rather than wrong

Vinovatia

2008-04-17T07:17:00.000-07:00

Aseara am vazut luna cum se odihnea
In sufletul unui om vinovat
In pieptul unui om indurerat
In sanul unei femei bolnave

18 ursuletzi hazlii

2008-03-27T12:41:00.000-07:00

ca sa nu uit ca pot sa rad si cand e o zi atat de trista
ma simt ca o halca de carne din care lumea rupe bucatzi
na, hraniti-va

blue storytelling

2008-02-06T05:38:00.000-08:00

a girl was walking quietly peacefully magically following the steps of silence

rabdarea

2007-12-19T04:15:00.000-08:00

nisipurile libiei se asterneau tacute
peste ei in ei
inveleau navaleau
pliurile cancerului
clipoceala apei
pieptul greu de ani
Am iubit mereu
cercul pe care-l face inceputul
cu sfarsitul.
Carnea sfanta a asteptarii
mi s-a asezat tacuta
pe tample
Nu s-a incheiat,
nu, nu inca

nasterea formei

2007-12-19T04:00:00.000-08:00

Am vazut deodata
ceva minunat,
si nu eram departe.
Lemn in 3 forme
podeaua a tasnit spre mine
neteda, lucioasa, cu arcul luminii
subtiat lenes intr-o parte
lemnul forma nesfarsit monoton
forma 1
Pe monotonul formei 1
sta arcuit, cioplit, incapator,
construit sa primeasca,
un scaun cu picioarele romb.
forma 2.
forma 1
si forma 2
sunt in ele insele forme
pefecte
vazandu-le nu mai am nimic
de cerut,
forma unu imi umple pieptul
forma doi implineste asteptarile
Ochiul roteste satisfacut:
forma unu, forma 2.
Usa! In volumul ochiului
S-a lovit oglindindu-se usa.
In ele insele, cele 3 sunt
forme pefecte
ochiul meu e satisfacut
implinit
pieptul plin
maini, picioare, nas, urechi,
inca nu am
formele trei implinesc desavarsit
nevoile mele.
Gol. Usa e pliata
vertical paralel se lafaie
un intuneric, un gol.
Ceva in ochiul meu
e nedumerit, si napraznic,
vin inspre mine senzatii noi
ochiul meu se plimba pe
forma 1 monotona
forma 2 curbata
forma 3, care in ele insele
erau perfecte si asteptarile
mele in ele se intregeau
perfect.
Nu privi mai sus!
Cuminte, ochiul se intoarce
la primul triunghi.
Dar mai e ceva...
Ceva neimplinit
o nostalgie
ce e nu mai e egal cu ce a fost
ochiul meu oglindeste, in
forme, reflectia mincinoasa
a unui intuneric care-a fost
care e chiar indarat, dedesubt,
sustinut de forma 3.
Mana mea dreapta se trezeste
incet.
A apuca. Ce ochiul oglindeste
mana se ridica, apuca.
Nu mai sunt una, sunt
multi.
Triunghiul formei imi apare
mic, circumastantial, marunt,
cand deschiderea formei,
defscaerea intunericului,
imi arunca spre ochi,
spre nas, spre urechi,
grele de senzatii, minunate
nenumarate,
miriadele de forme.

filosofie manga

2007-11-20T11:07:00.000-08:00

"Eventually you will die..
..so lay there and live as long as you will"

http://www.youtube.com/watch?v=DM4RSB0QowA

visul unui om care nu vrea sa se trezeasca

2007-11-09T01:01:00.000-08:00

sunt intr-un tren unde ferestrele, usile si peretii au aceeasi culoare palida de maro. Copilul proiecteaza filme pe peretii si ferestrele trenului. Trenul se invarte in cerc. Copilul priveste proiectiile. Am vazut 4 filme.. Am vazut 5, 6, spun eu. Sau poate doar 4, ba nu, 5-6 filme am vazut.

nuit

2007-11-08T14:03:00.000-08:00

desenez in creion
linii la intamplare
el imi arata forma
vazuta de sus, el si ea
vazuta de jos, el si ea
maro si albastru
ochii ei sunt ingusti

after hate

2007-11-08T13:45:00.000-08:00

love feels the emptiness with so warmth, release, relief, calm joy and peacefulness

love totally
hate totally

my middle path

hate

2007-11-08T12:55:00.000-08:00

and love
come together
great amount of energy released
i love hate, outburst of energy
love, on the other hand, does much better to your stomach

Din trecut

2007-10-28T12:50:00.001-07:00

Te iubesc cand nu esti. Cand te apropii, dispar.
Fa-ma sa-mi iubesc trupul. O sa-mi amintesc.

viata

2007-10-05T16:17:00.000-07:00

fanta cerului de unde se scurge lumina
priviti, e un porumbel alb
din ciocul lui ia forma o picatura de viata
din imaginea cerului curge infricosator si albastru un cal maiestuos
ia forma luminii
tasneste
galop
ia forma sunetelui
sunetul devine culoare
culoarea devine argint
metalul din inima pamantului se rascoala impotriva materiei
hei, sacul asta il car demult
demult il car
nu mai am scapare
ieri de aruncam sacul imi aruncam mana dreapta
alaltaieri de imi aruncam sacul jumatate din corp
jumatate din corp
imi aruncam
si mai demult inca intre mine si sac nu era diferenta
dar acum
acum luati sacul asta
sacul asta nu mai are intrebuintare
in el tot ce-i bun si tot ce-i rau in lumea asta
a fost
dar acum nu mai are intrebuintare
sacul devine greu ca o frunza
usor ca un melc
mainile mele libere se joaca in mii de cristale
lichide
usoare
spumante
ca o viata netraita
ca un copil nenascut
asa imi canta materia pe la urechi
si doamne, cantecul asta
neauzit de urechile omenesti a fost
cand mai era inca viata
viata era a sacului
dar acum fara viata
tot universul odihneste
intre mainile mele
deschise

fara sfarsit

2007-10-05T16:09:00.000-07:00

ei doi mergeau pe o strada senina. de-a latul strazii strajuiau stejari. in stejari secerile nu mai fusesera smulse demult. leganau incetosate de lacrimi. picurau. gangureau. nimeni nu le mai crea. gandurile curgeau libere, lesurile gandurilor gandite ramaneau agatate de ferestre, lumina lor palpaia incet si se stingea. sunetele se inmulteau in jurul lor, haotice, cristaline, bulversante, inmultite de culori, de proiectia luminii in straturi. materia se scurgea incet din sunet in forma din forma in sunet. si inca nu m-am inmultit. si inca nu m-am inceput. si inca mai sunt. gandi el. ea nu gandea. simturile ei erau ascutite ca materia si usoare ca lumina. palpaia stejarul sub fruntea ei. mainile ei clatinau incet culorile din ape. parul ei fulguia pe langa zid. cand ea trecea, raul era rau, ea era rau. cand ea trecea campul era camp ea era camp. taurul de trecea pe langa ea lumina ei lua forma taurului si taurul se inmultea in ea si din ea in sunet si din sunet in forma. si lumea ei nu mai avea sfarsit.

cuvantul alb

2007-10-05T16:02:00.000-07:00

ciocanitoarea rosie
cocosul incetosat de lacrimi

uneori cuvientele, cand au atasate de ele intelesuri, pot crea lumi incredibile

dar cuvantul alb?

About mind

2007-09-27T08:36:00.000-07:00

I am in no philosophical mood today, actually things piled up and it's the black moon season, everything that was neatly arranged came in heavy disorder due to unforseeable circumstances. But this stayed in mind, I have re-read it today, from a quick note on the back of one of my student notebooks. Wrote it in 2005, during a course, it was autumn, and people around me were maybe inspiring, and the lecture was interesting. At one point I wrote "I wanna be an Innuit!". I vaguely remember that this I really felt, after hearing some short (and maybe stereotypical) info about Innuits. Innuit means true man. (Actually, you would be amazed to know how many people, especially the North-American settlers before the colonists, called themselves "man", or "true man"). So I wanted to be an Innuit. And that same day, or the day after, below I wrote about mind. The conclusion is heavy: the physical world is just mind activated. It seems ultimate and too heavy, yet it is the result of much introspection, and much observation. And the interpretation of some historical data. When ideas meant to change the environment around us come about, they are gathering momentum to change the world around us, already. On one condition: that the potential for this change already exists there in the environment. The potential for radio waves transmission, data package transmission, for flying and for voice transmission has been all there for centuries, millenia, billions of years. This applies not only to the physical world around us, but also to the human being. the huge potential the human being has - should I say of perception and knowledge, or of state, or of being - is there, lies there in each individual (so don't you look down on people, that potential is the same in all); untouched, there it stays, just as the potential to fly stayed there when people took months to cross the seas and reach another continent; that potential - should I say fly - seems incredible, just as the potential to fly by plane seemed incredible some eras ago. And yet, things impossible became possible, because the mind of man choose to activate not itself, but its surroundings. Instead of going in, it went out. Instead of revolutionizing the individual, it revolutionized its environment. Instead of going beyond senses, it went beyond imagination in changing that which the senses could hold. This direction of the OUT is reachable, more handy, is it because in this direction, though individuals minds create, communities propel, use, diffuse and benefit, so cycles are reinforced? Instead of growing individuals to fit into societies, could societies breed individuals who break free of societies? It is tricky for me the power that the OUT direction has acquired, and the secret, and the esoteric and the hidden nature of the knowledge which surround the IN direction of activating potential. We know how to fly, but don't know where we come from. We are masters of our environment, but not of our lives, of our weaknesses and potential for pain. Just rhetorical: instead of a feeble, contextual and confined line of teaching for the IN direction, is there the possibility to expand that teaching to all?

living work of art

2007-09-25T11:22:00.001-07:00

not thinking about Amsterdam's living manequins, and not an abstract concept at all. to make your life a living work of art, you just need small jolts, in exactly those moments when all things of daily life pile up and tend to change life into a nightmare. these jolts are like pushes or changing perspective, or choosing willingly a different attitude over the other. it requires some good will, cause it is about choosing else when your whole self says you should drop it. it's about choosing, in the hell of a working day, to leave all behind, go out and take a photo of the bundle of plants just in front, which you never noticed. it's about photographing the moon. laughing wholeheartedly to release sadness or stress, when everybody around you is going about the day under the burden of a unique thought of escape, out there, somehow. or to make it simple, just be there, wherever you are, remembering that you are where you are and nothing, no change of place or of entourage can get you happier or more fulfilled. oh, it's just about the internal attitude. worth trying. and yes, this is how your life can be a living work of art. create it, then let it flow, and then again, not looking back. there's no end.

oggi

2007-09-24T13:19:00.000-07:00

Non c'è canto dell'incanto altro che la voce del silenzio

florile de cires

2007-09-18T10:05:00.000-07:00

Florile de cires cad cand sunt inca in floare
de aici toata povestea
nu trebuie sa mori tanar
doar sa fii mereu in floare si mereu pregatit sa mori