Din mare se ridica o stanca. Pe stanca va creste un muschi maro. Dar inainte ca muschiul sa creasca, acum, chiar acum, se aseaza pe stanca o pasare. Cerul e larg si albastru, aproape infinit. Din toate partile se sparge de cer si de stanca o liniste albastra, neteda si infinita. Pe cer trec nori. Norii nici nu sparg nici nu acopera linistea. Dincolo de liniste se intinde tacerea. Din tacere pana la liniste nimeni nu s-a intins pana acum.
Asta am scris ieri. In ce am scris vad toate conceptele care imi permiaza mintea. Concepte budiste de gol, tacere, totalitate, absenta gandurilor care nu echivaleaza cu atingerea starii de iluminare. Si vad ca din concept ratacesc in alt concept si in alt concept, clasa de idei se schimba, concepetele devin mai fine. Dar raman caramizile din care imi construiesc o alta si o alta casa. Un alt concept budist, cel al construirii casei. Milarepa si maestrul lui, pentru care se spune ca a construit de 7 ori o casa, pentru a o darama de fiecare data, dupa mult efort.
Friday 12 December 2008
despre punct si pierderea in punct
Totul se reduce la un cuvant.
Nu, nu, dar la pauza de dinaintea rostirii si la pauza de dupa gandire . La golul de dinaintea gandirii gandului si dupa gandire
Asa au spus ei.
Eu n-am descoperit niciodata. Golul era mic si limitat si ma impingea intr-o apatie ciudata. Toate metodele pe care le-am incercat m-au impins in colturi incomode ale fiintei.
Ca si cum ceva mare, enorm, infinit, ar incerca ar incerca sa fie mic, continut si localizat. Ca si cum o privire care poate imbratisa totul ar fi fortata sa se focalizeze pe un punct. Dar in punctul respectiv, privirea nu poate gasi totalitatea, pentru ca ceea ce incearca e sa reduca totalitatea la un punct, sa ignore totul in afara de punct. Nu. Tehnicile nu m-au ajutat niciodata sa inteleg ca punctul pe care se fixeaza atentia e convergenta intre cine vede si punctul, pana amoundoua devin totalitatea. Am descoperit asta azi, ieri, ascultand timp de ore care au trecut ca secunde, o persoana vorbind dintr-un flux continuu al mintii care se reflecta in mine ramasa fara gand.
Nu, nu, dar la pauza de dinaintea rostirii si la pauza de dupa gandire . La golul de dinaintea gandirii gandului si dupa gandire
Asa au spus ei.
Eu n-am descoperit niciodata. Golul era mic si limitat si ma impingea intr-o apatie ciudata. Toate metodele pe care le-am incercat m-au impins in colturi incomode ale fiintei.
Ca si cum ceva mare, enorm, infinit, ar incerca ar incerca sa fie mic, continut si localizat. Ca si cum o privire care poate imbratisa totul ar fi fortata sa se focalizeze pe un punct. Dar in punctul respectiv, privirea nu poate gasi totalitatea, pentru ca ceea ce incearca e sa reduca totalitatea la un punct, sa ignore totul in afara de punct. Nu. Tehnicile nu m-au ajutat niciodata sa inteleg ca punctul pe care se fixeaza atentia e convergenta intre cine vede si punctul, pana amoundoua devin totalitatea. Am descoperit asta azi, ieri, ascultand timp de ore care au trecut ca secunde, o persoana vorbind dintr-un flux continuu al mintii care se reflecta in mine ramasa fara gand.
Subscribe to:
Posts (Atom)