Cel mai inalt munte

Un om cauta cel mai inalt munte. In timpul asta omul merge, vorbeste, munceste ca orice alt om obisnuit. Face totul cu o tragere de inima impusa, mai ales de dragul de a nu lasa lucrurile neterminate. Dar gandul celui mai inalt munte nu-i da pace. Il cauta uitandu-se la cer, uitandu-se in zare, dar mai ales cu ochii inchisi, asteptand vocea care intr-o zi il va indruma negresit spre cel mai inalt munte. Si iata ca vocea il loveste intr-o zi neasteptat, in crestetul capului, laolalta cu vocea clopotului unei biserici crestine. Ding-dong. Ding-doong. Trezeste-te, a mai ramas putin timp. Cel mai inalt munte in curand se va prabusi, va deveni vale asa cum se intampla o data la mii de ani cu cei mai inalti munti. Asa ca omul pleaca. Nu ia nimic cu el, nici macar o cana cu apa, el stie ca asa cum muntele cel mai inalt are momentul lui cand se lasa cucerit, asa si calea care poarta la cel mai inalt munte e indestulatoare si plina de dulceata. Drumul spre cel mai inalt munte nu e plin de peripetii. Calea cu cat il poarta mai aproape, cu atat se deschide si mai ales ii deschide pieptul din care rasar cele mai minunate lucruri. Trupul ii devine din ce in e mai transparent si prin el isi fac salas rand pe rand femei, copii, caini, pisici, iarba, nori, ape stravezii, praful drumului, oboseala urcusului, caderea in somn si trezirea in constiinta. Dupa un timp bun, omul nu mai stie cine merge, unde merge, care e calea si care e el. Prins inca sub valul somnului, omul are o tresarire cutremuratoare si il vede, inalt, inalt pana la cer, cuprinzator de lumi, de suflete, de mirajele tuturor inteleptilor care l-au cautat atata amar de timp. Uneori tresarirea nu-i da pace, calea e lunga, lunga si muntele pare ca se indeparteaza, acum e intr-un desert, acum e intr-o vale de unde creste ca o fantasma paradisiaca, minunat, sinuos, dur ca piatra si primitor ca un san de femeie. Iar omul merge, merge neobosit, el atata amar a asteptat indrumarea catre cel mai inalt munte, acum nimic nu-l mai trage inapoi. Oamenii pe care ii intalneste pe cale il imbie cu mancaruri, cu odihna, cu salasuri frumoase, cu femeile lor chipese, cu vorbele lor mestesugite. Dar el zambeste si din sanul lui atat incapator scoate si le da ceea ce lor le lipseste. Unii stiu si prind darul din cer, altii, mahniti ca nu pot oferi pe gustul lui, se intorc si se arunca in vaile lor, vai din care prea tarziu, poate in vieti si vieti, se va ivi din nou cel mai inalt munte. Omul intalneste pe calea transparenta, direct din cosul pieptului sau transparent, toate fricile, temerile si neajunsurile care cu timpi in urma l-au sugrumat. Serpii si lighioanele pamantului sinuos danseaza de-o parte si de alta a caii. Frica de timp, ceasurile oamenilor si timpurile relative il poarta prin poteci pierdute, scurte si infundate, reale ca o dalta sub lovitura de ciocan si tot asa de scurte. Omul se opreste. Le cunoaste pe toate si stie ca umbra caii va fi mereu prezenta cat va fi si calea. Si ca fara frica de lighioanele pamantului si fara ratacirea in timp, nici calea nici cel mai inalt munte n-ar fi fost mai mult de niste miraje indepartate. Asa ca isi poarta palma peste frunte si merge, in timp ce fricile si timpurile ratacite se pliaza, il cer, miauna si se cern inapoi. Cel mai inalt munte! Eu merg spre cel mai inalt munte. Dar curand timpul caii se cerne laolalta cu timpurile pierdute, transparenta ei e transparenta timpului sau, mana pe care si-o poarta pe frunte nu mai e mana, fruntea nu mai e frunte. Calea nu mai e cale, muntele nu mai e munte.