Tuesday 25 August 2009

Spre rasarit. Din trecut

Cerul se scursese de mult pe palnia uriasa a rasaritului. Luna se mai vedea la zenit. Mersese mult, toata noaptea, abia isi mai simtea picioarele. Ar fi vrut sa se aseze langa o apa sa se odihneasca, dar in jur nu vedea nici urma. Macar o baltoaca, gandi, un firicel de ploaie, roua de pe un fir de iarba. Dar nu era nici iarba nici roua, doar o dimineata smintita din care luna nu voia sa se retraga si pamant scortos si neprimitor. Gratia ii spusese sa caute primul lucru care ii vine in minte si daca ii vine in minte altul, sa-l caute pe acela, dar sa nu se intoarca din drum nici cu piciorul nici cu gandul si mai ales, directia sa nu i-o dea rasaritul. Dar iata, el mergea spre rasarit, nu a stiut cat timp nu a iesit soarele. Se opri nehotarat, dar gratia ii spusese sa nu se opreasca decat atunci cand nu mai avea nici un gand, asa ca puse un pas inaintea celuilalt, privind la pamantul secatuit, cautand apa, si desi pasii lui urmau directia rasaritului, el nu mergea intr-acolo.
Umbra venea dinspre rasarit; se intreba daca umbra aceea gazduia ceva apa. Gandul acesta il inlocui repede pe primul, asa ca el uita de apa si se indrepta spre umbra. Cu cat se apropia insa, cu atat umbra se indeparta, pana isi dadu seama ca umbra nu mai mergea de mult spre el, ci se indeparta grabita. Incepu sa alerge bezmetic dupa ea, caci de acum umbra era singurul lui gand. Nu stie cat a alergat, nu mai era nici noapte nici zi cand a inceput sa ghiceasca in forma umbrei un corp de femeie. Isi linisti pasii, nu mai voia sa o prinda, ci doar sa o priveasca, atat de frumos i se citea conturul feminin pe cer si pe nori. Poate avea chiar la ea un fir de iarba plin cu roua, ea venea din directia diminetii. Fata se intoarse deodata spre el si ii spuse:
- Gratia mi-a spus, orice gand am, sa nu-l urmez si de aceea am mers spre tine intai si apoi m-am indepartat. Eram singura si voiam sa vad om, cand am gandit asta a trebuit deja sa ma indepartez. Iata insa, cand ai inceput sa alergi ca un bezmetic, mi-a fost frica si am vrut sa ma ascund, dar de aici a trebuit deja sa ma opresc si sa te primesc.
- Ai un fir de iarba cu roua...? indrazni el.
Fata se apleca si ii intinse firul de iarba. Barbatul ii multumi, il lua din mana ei si bau roua.
- Atat de sete imi era.
- Orice vrei iti pot da. Numai sa nu vrei nimic.
Barbatul dadu din cap ca a inteles. Se uita in jur dupa alte fire de iarba, se pare insa ca fata il gasise pe singurul. Ii era inca foarte sete. Nici nu se gandi bine, ca fata se apleca si incepu sa scuture roua de pe firele de iarba in palmele ei. Apoi ii dadu sa bea. El ii multumi. Intr-adevar, tot ce voia, ea i-ar fi dat, insa pentru asta trebuia sa nu vrea nimic. Isi potolise setea si ar fi putut merge mai departe. Insa nu mai avea nici un gand si fara nici un gand nu putea merge mai departe. O intreba pe fata daca n-ar vrea sa innopteze aici. Fata i-a zis ca va ramane, nu avea nici ea nici un gand. Scoase un spin si il infipse in incheietura mainii. El fu uimit de gestul ei, dar nu o intreba nimic. Pe fata ei se citea o durere apriga, pe masura ce impungea spinul tot mai adanc. Apoi s-au asezat amandoi pe pamant si si-au apropiat inimile. Din cauza asta, soarele a rasarit mai devreme, asa ca lui ii veni gandul sa caute o apa mai mare, sa se poata scalda. Se ridica sa plece. Fata isi scose spinul din mana si il urma. Pe barbat il rodea curiozitatea, asa ca intr-un sfarsit o intreba.
- Daca nu as fi simtit durere, ar fi trebuit sa plec, imi placeai si mi-ar fi venit gandul sa raman langa tine. Acum insa nu mai am nici un gand.
Ii lua mana intr-a lui si intelese.

***

Acum ar fi vrut sa o vada. Dar nu mai avea nici o oglinda cu sine si apa lacului era inca departe, isi spuse privind in fata lui, la 100 de metri, spre fata stralucitoare a apei. Inchise ochii si ii dibui o mana in interior. Cealalalta era intr-a lui. Nici un drum nu e ultimul drum, gandi. Asa ca el inchise ochii si se inchipui lac. Femeia il sageta aprig, incercand sa-si construiasca in el un acoperis de corali. Un om trecu pe langa lac si vazu un peste auriu jucandu-se aproape de mal, unde apa era cel mai limpede. Era un peste minunat, cum nu mai vazuse. Se aseza langa lac si il privi. Il privi indelung, cu multa dragoste, pana cand ii dadura lacrimile si incepu sa planga amar. Era al 22-lea lac si al 22-lea peste. Insa abia acum intelesese.

No comments: