Spre rasarit. Din trecut

Cerul se scursese de mult pe palnia uriasa a rasaritului. Luna se mai vedea la zenit. Mersese mult, toata noaptea, abia isi mai simtea picioarele. Ar fi vrut sa se aseze langa o apa sa se odihneasca, dar in jur nu vedea nici urma. Macar o baltoaca, gandi, un firicel de ploaie, roua de pe un fir de iarba. Dar nu era nici iarba nici roua, doar o dimineata smintita din care luna nu voia sa se retraga si pamant scortos si neprimitor. Gratia ii spusese sa caute primul lucru care ii vine in minte si daca ii vine in minte altul, sa-l caute pe acela, dar sa nu se intoarca din drum nici cu piciorul nici cu gandul si mai ales, directia sa nu i-o dea rasaritul. Dar iata, el mergea spre rasarit, nu a stiut cat timp nu a iesit soarele. Se opri nehotarat, dar gratia ii spusese sa nu se opreasca decat atunci cand nu mai avea nici un gand, asa ca puse un pas inaintea celuilalt, privind la pamantul secatuit, cautand apa, si desi pasii lui urmau directia rasaritului, el nu mergea intr-acolo.
Umbra venea dinspre rasarit; se intreba daca umbra aceea gazduia ceva apa. Gandul acesta il inlocui repede pe primul, asa ca el uita de apa si se indrepta spre umbra. Cu cat se apropia insa, cu atat umbra se indeparta, pana isi dadu seama ca umbra nu mai mergea de mult spre el, ci se indeparta grabita. Incepu sa alerge bezmetic dupa ea, caci de acum umbra era singurul lui gand. Nu stie cat a alergat, nu mai era nici noapte nici zi cand a inceput sa ghiceasca in forma umbrei un corp de femeie. Isi linisti pasii, nu mai voia sa o prinda, ci doar sa o priveasca, atat de frumos i se citea conturul feminin pe cer si pe nori. Poate avea chiar la ea un fir de iarba plin cu roua, ea venea din directia diminetii. Fata se intoarse deodata spre el si ii spuse:
- Gratia mi-a spus, orice gand am, sa nu-l urmez si de aceea am mers spre tine intai si apoi m-am indepartat. Eram singura si voiam sa vad om, cand am gandit asta a trebuit deja sa ma indepartez. Iata insa, cand ai inceput sa alergi ca un bezmetic, mi-a fost frica si am vrut sa ma ascund, dar de aici a trebuit deja sa ma opresc si sa te primesc.
- Ai un fir de iarba cu roua...? indrazni el.
Fata se apleca si ii intinse firul de iarba. Barbatul ii multumi, il lua din mana ei si bau roua.
- Atat de sete imi era.
- Orice vrei iti pot da. Numai sa nu vrei nimic.
Barbatul dadu din cap ca a inteles. Se uita in jur dupa alte fire de iarba, se pare insa ca fata il gasise pe singurul. Ii era inca foarte sete. Nici nu se gandi bine, ca fata se apleca si incepu sa scuture roua de pe firele de iarba in palmele ei. Apoi ii dadu sa bea. El ii multumi. Intr-adevar, tot ce voia, ea i-ar fi dat, insa pentru asta trebuia sa nu vrea nimic. Isi potolise setea si ar fi putut merge mai departe. Insa nu mai avea nici un gand si fara nici un gand nu putea merge mai departe. O intreba pe fata daca n-ar vrea sa innopteze aici. Fata i-a zis ca va ramane, nu avea nici ea nici un gand. Scoase un spin si il infipse in incheietura mainii. El fu uimit de gestul ei, dar nu o intreba nimic. Pe fata ei se citea o durere apriga, pe masura ce impungea spinul tot mai adanc. Apoi s-au asezat amandoi pe pamant si si-au apropiat inimile. Din cauza asta, soarele a rasarit mai devreme, asa ca lui ii veni gandul sa caute o apa mai mare, sa se poata scalda. Se ridica sa plece. Fata isi scose spinul din mana si il urma. Pe barbat il rodea curiozitatea, asa ca intr-un sfarsit o intreba.
- Daca nu as fi simtit durere, ar fi trebuit sa plec, imi placeai si mi-ar fi venit gandul sa raman langa tine. Acum insa nu mai am nici un gand.
Ii lua mana intr-a lui si intelese.

***

Acum ar fi vrut sa o vada. Dar nu mai avea nici o oglinda cu sine si apa lacului era inca departe, isi spuse privind in fata lui, la 100 de metri, spre fata stralucitoare a apei. Inchise ochii si ii dibui o mana in interior. Cealalalta era intr-a lui. Nici un drum nu e ultimul drum, gandi. Asa ca el inchise ochii si se inchipui lac. Femeia il sageta aprig, incercand sa-si construiasca in el un acoperis de corali. Un om trecu pe langa lac si vazu un peste auriu jucandu-se aproape de mal, unde apa era cel mai limpede. Era un peste minunat, cum nu mai vazuse. Se aseza langa lac si il privi. Il privi indelung, cu multa dragoste, pana cand ii dadura lacrimile si incepu sa planga amar. Era al 22-lea lac si al 22-lea peste. Insa abia acum intelesese.

Scrisoare catre Izabel. Din trecut, trecut

Scrisoare catre Izabel. Nu i-am scris-o niciodata, ar fi plans mult, pentru ca n-ar fi inteles.

Draga Izabel. Nu iti scriu azi, pentru ca e ziua in care te iubesc. Si-atat. Sper ca esti bine, nu din compasiune, dar iubirea mea are nevoie de un obiect ca sa se manifeste plenar. Azi nu esti mai mult decat un punct de referinta. Te iubesc pana uit de tine si ma revars in jurul meu ca o apa calma, fara directie, pentru ca e in natura ei sa se reverse. Nu-mi vin in minte cuvinte ca Mi-e dor de tine, Te vreau aproape, Ma iubesti la fel de mult? Am iubit si asa si sa nu crezi ca nu stiu ca asa ai vrea sa fii iubita. Sa te cer, sa te vreau, sa te posed, sa fiu gelos si sa-ti interzic privirile, sa te fac femeia mea si sa ma impun in fata ta ca un barbat. Asa ai invatat tu iubirea si te miri cand iti spun ca nu mi-e dor de tine, ca mi-e suficient sa existi. Nu vreau sa te am aproape, nici sa te strang in brate. Dar iubirea mea, o sa simti, te ajunge din urma si te prinde de genunchi cand alergi grabita, ca in fiecare dimineata, spre apa. Iubirea pentru tine e in jurul meu, pana la capatul universului si inapoi, intr-un fluid care ma prinde in valtoare si ma dilata pana cand imi pierd cunostinta de mine si nu mai stiu care sunt eu si care e lumea. Viata mi-e recunoscatoare ca iubesc si isi intoarce iubirea spre mine ca un catel care te linge pe obraz si pe maini, dind din coada, pentru ca i-ai dat un os. Asa cum ai face si tu, sunt convins, daca te-as iubi barbateste si te-as inchide in colivia pe care iubesti sa o urasti, din care vrei sa te rascoli, dar a carei absenta o resimti ca pe un gol in care nu stii sa gasesti libertatea. Viata, vezi bine, a invatat sa-mi fie recunoscatoare in timp. Acum cateva milioane de ani era risipitoare cu iubirea, pentru ca tot ce era viu ii era recunoscator. Cu cat s-au scurs secolele, cu atat fiintele au invatat sa ceara, sa vrea, sa se supere pe ce nu primesc, sa-si manifeste recunostinta cu zgarcenie si iubirea la troc cu diverse placeri. Astazi viata mai primeste o farama de iubire la schimb cu cateva favoruri. Ca atunci cand ti-am luat eu perechea de sandale galbene si tu mi-ai spus ca viata e frumoasa. Am avut si eu afacerile mele cu viata si pot sa spun ca e o partenera cinstita. De obicei suma este zero, in orice sistem de referinta. Acum, insa, am hotarat. Daca e zero, zero sa fie, eu dau tot, ea imi da tot, ne intalnim la jumatatea drumului, dezarmati si fara asi in maneca. Ii iubesc pe oamenii astia incruntati din jurul meu si o simt ca-mi e recunoscatoare, asta e o marfa pe care o vinde cu greu. Tu, de exemplu, esti usor de iubit si nu pot spune ca viata m-a lins vreodata cu recunostinta pe fata pentru ca te iubeam pe tine si doar pe tine, si iti aruncam iubirea mea in fata ca un dus rece care te proteja din parti de priviri straine. Astazi te iubesc altfel, iubito! Ma deschid din toate maruntaiele catre lume si gasesc in mine lucruri neobisnuite, ca un smoc de iarba in ficat, un gugustiuc in fluierul piciorului, o coada de cal care flutura pe la ceafa, fusta ta rosie mi se zbate ca un drapel langa inima. Si ma deschid si mai tare, pana imi gasesc imprastiate organele prin iarba si prin ugerul unei vaci, tibia intr-o iesle cu fan, ombilicul intr-un put cu petrol, inima intr-o gramada de balega, degetul mic al mainii drepte, in sangele proaspat curs in Cecenia. Iubirea care se revarsa din mine cand ma deschid nu seamana in nici un fel cu iubirea ta. O sa ma ierti daca-ti spun asta. Ea nu seamana decat cu iubirea pe care mi-o arunca viata inapoi, facandu-mi cu ochiul, ca sa o prind din aer si sa i-o arunc iar. Iubirea asta nu are obiect, desi a pornit de la tine, ea nu vine mai mult spre tine decat spre florile de scaiete, pamantul reavan, domnisoara batrana de la etajul 4, baietelul care ti-a sterpelit geanta in metrou deunazi de ai plins tu doua zile, nu dupa bani, ci dupa lucrul tau, care nu mai era al tau. Vezi tu, iubirea asta nici macar nu e o actiune, daca spun iubesc o limitez, cand ea e infinita si in spatiu si in timp; daca spun te iubesc, si tie si vacii, si campului, si panzei de paianjen, si cactusului, si laptaresei din colt, nu mai e iubire, e iubirea mea pentru vaca, camp, panza de paianjen sau laptareasa din colt. Sau pentru tine. Iubirea asta pur si simplu este. Asa cum creste iarba, cum trec norii, cum stai tu lenesa in pat dimineata, cum servesti la tenis si urmaresti mingea in aer.. cum se scutura o gasca de apa dintr-un lac.. cum se bucura un copil..
Iubirea nici nu pleaca din mine, nici nu vine la mine, a fost mereu aici si am respirat-o indiferent, ca abia acum sa o descopar, cu incantarea si nerabdarea cu care iti desfaci tu cadourile de Craciun. Viata mi se ofera neconditionat, dupa cum eu ma ofer neconditionat si ne impletim amandoi minunat, e o dragoste nebuna aici, pentru ca nu mai stiu care sunt eu si care e lumea si care e viata, atat de minunat facem dragoste toti trei. Si repet, Izabel, pasarea mea micuta, desi stiu ca n-o sa intelegi, iubirea asta nu e o actiune, asa ca scoate-ti din capusorul tau dragalas imaginile care tocmai sar intr-un picior sinapsele, cu membrele mele impletite intre picioarele vietii, cu lumea care ii linge un san, eu mangaind-o pe curbura spatelui, sugandu-i lobul urechii.. Linisteste-ti bataile inimii, iti sunt fidel, intre mine, lume si viata nu e nimic mai impur decat legatura dintre mama, fat si cordonul ombilical.
Asa te iubesc azi, Izabel si de asta nu-ti scriu. Iubitul tau e aici, dragostea lui te-a prins de genunchi si ti se strecoara in trup, in timp ce isi imprastie mainile prin iarba si respiratia in lemn proaspat taiat, si privirile departe, departe, unde am sa te duc si pe tine candva, daca o sa simti vreodata, pasarea mea, ca viata pe care ti-o ofer e mai simpla si mai frumoasa decat cupa de cristal in care iti bei Dom Perignon-ul in fiecare sambata seara, pe unul dintre scaunele incomode in care iti place sa pari o doamna pentru cei care nu stiu ca esti doar o fetita fascinata de putere si de micile afaceri cu viata.
O sa uiti ce nu ti-am scris azi. Maine, cand am sa-ti scriu, am sa te iubesc altfel, si poimane altfel, pana cand o sa ni se intalneasca mainile, limbile, dintii, maruntaiele, sangele, mintea, durerea si placerea, ura si greata si o sa facem dragoste toti trei, eu, tu si viata, o sa ne iubim absurd si fantastic, intr-o cupa enorma de Dom Perignon, in tacere, intuneric complet si nemiscare, asa cum noua nu ni s-a mai intamplat de cand viata era o matroana indiferenta pentru care fiintele se prostituau neconditionat.

Maria

Maria traieste intr-o casa alba. Vesmintele ei sunt albe. Cerul din fata ferestrei e de un albastru atat de deschis incat pare alb. Cand e trista Maria picteaza. Foloseste alb, albastru, negru, rosu, uneori galben, dar la sfarsit tot ce picteaza pare imperfect, atunci Maria acopera totul din cateva miscari, cu o pensula mare, in alb. Maria coboara uneori din casa ei de pe colina si se amesteca printre oameni. Atunci hainele ei devin albastre, gri, rosii, visinii, verzi. Cerul ei devine alb albastru cenusiu violet. Si in ochii ei se citeste o sfiala ciudata, o rusine crunta pentru fiecare secunda care trece. Cu cat se amesteca mai mult printre oameni, cu atat cerul ei, hainele ei, ochii ei se strang innegurati intr-o ceata, o indepartare, o mazga incolora prin care abia abia mai poate vedea realitatea. Atunci Maria plange si se zbate. Stie ca e intr-o inchisoare si inchisoarea se strange din ce in ce in jurul ei. Stie ca perceptia ei nu e clara, dar cu cat se zbate mai mult, cu atat mai mult se scufunda.
Maria moare cate putin in fiecare zi.

Din trecut. Amina

Amina, floarea asta unde ai gasit-o?
De pe culmea veacurilor s-a nascut o floare
Neasemuita in inaltare
Fara petale fara corolla fara tulpina
Floarea asta unde ai gasit-o?
Floarea asta s-a nascut pe namol
In mocirla unde colcaiesc lighioane
Floarea curge pe un rau
Si floarea ii da curgerea si sensul curgerii
Floarea asta mi-am smuls-o din piept,
mi-a spus ea
din piept mi-am smuls-o
simtirile nu pot sa mi le mai zagazuiesc
pieptul mi s-a facut urias si dureros ca o luna infernala
floarea asta, rad si plang
ea nu neaga mocirla
durerea nu mi-o ostoieste
setea nu mi-o astampara
de asta am aruncat-o din piept.
Amina, lasa curgerea firii sa isi urmeze firul
Vei gasi alinare
Pieptul tau se va umple de lanuri de foc
De iarba amara
De apa sarata a marii
Si multi nenumarati cocostarci
Amina, ocroteste floarea
Floarea te va ocroti
Floarea ma arde,
mi-a spus ea.
Floarea nu are chip nu are simtire si nici obiectele simturilor prina ea nu le mai percep
Floarea asta ma acopera cu corola ei uriasa
Si din smarc rasar una peste alta noi si noi simtiri
Floarea asta ma doare
Frumusetea ei neasemuita ma doboara
Gratia ei ma napastuieste
Floarea asta scoate-mi-o din piept
Din durere-s facuta du-ma la taramul durerii
Ostoieste-ma de viata
Curma-mi firul
Floarea asta nu o merit
Floarea asta nu sunt eu
Prin ce accident absurd pe atata durere s-a nascut frumusetea?
Ea mi-a spus, floarea asta sa pluteasca prin lume
Floarea asta sa ia corpul meu
Sa salasluiasca in el.
Amina mi-a spus, straina sunt si departe de mine insami
Ma arunci in infern si ma dai cu tampla de soare
In doua secunde exacte pana trupul meu nu mai stie
Mintea mea nu mai intelege
De sus pana jos de jos pana sus
Daca se scurge timp sau simtire.
Amina, nu plange..
Luati-mi floarea asta din piept..toata uratenia mi-o descopera
Ochiul meu se ascunde
Ochiul meu nu vrea sa mai vada
Cu clei se astupa
Mana mea inerta nu mai apuca
Amina, departe, departe mi-a spus ca s-ar duce
Dincolo de timp dincolo de vedere
Pana uratenia pe care a crescut floarea se va ostoi
Cu aceeasi sete cu care azi Amina vrea sa curme firul de viata care inca inconjoara floarea
Cu o patura lunga sinuoasa si aspra de durere, de greata si de urat.

Din trecut. Dimineata

Dimineata s-a trezit pe plaja din partea de nord a odaii. Partea de nord nu avea un soare puternic, de asta isi aranjase aici toate instrumentele de scris si purtase nisip. Lasase soarele sa arda puternic in partea de sud, unde plantase un platan urias si atat de ramuros incat facea umbra si iarna. Dar iarna rareori statea pe plaja de nord sau in partea de sud. Diminetile de iarna si le petrecea sub voal, chiar in centrul odaii. Lua cand forma de urs cand forma de porumbel si atunci nu mai statea deloc in odaie, ci isi lua zborul din fereastra in fereastra, urmarind cupluri, copii, batrani si umbrele pe care le faceau in zapada. Porumbelul nu simtea frigul iar ursul dormita mai tot timpul, asa trecea iarna. Vara era cand femeie cand barbat. Ca barbat statea mai mult in odaie, ca femeie cauta compania oamenilor. Rareori ii vedea de trei ori. Prima data se arata lor, a doua oara ei se aratau ei. Dar putini rezistau sa se vada desfasurati in ea a treia oara.
In celelalte sapte anotimpuri peregrina. Uneori lipsea atat de mult incat gasea odaia plina de paianjeni, toti aducatori de vesti. Timp de zile intregi asculta vestile lor, se insenina, se innegura si apoi ii lasa sa plece in voia lor.
In dimineata asta se aseza sub voal si ramase cateva ore nemiscat. Voalul se misca in directia vantului care intra pe fereastra de nord, se facea fuior si iesea. Cineva batu la usa. Voalul se misca usurel sub mana lui. El il indeparta si se indrepta spre usa. Iarna. Ziua a saptea. Ora a saptea fara minute. Nu astepta pe nimeni. Manerul usii se misca sub o apasare din afara. Oaspetele era nerabdator. El se opri in dreptul usii. Dadu o ocheada in jurul odaii. Curata, toate anotimpurile la locul lor. Respira adanc si deschise. Ochii lui nu vazura ce mintea nu recunostea. Urechile auzeau un tiuit asurzitor. Mainile atingeau prin aer o substanta care nu era apa, nu era forma, nu era plasma, nu era gaz. Nasul lui inspira, expira, dar ce plimba prin canale nu era oxigen. Trupul lui se incovoie sub povara neobisnuitului. Gratia i se plimba prin vene de sus pana jos si pana la inima si de la inima inapoi. Ochii clipira. Ce nu vedea nu era intuneric. La usa era cateva. Inima lui supura sub povara recunoasterii, candva undeva ea singura se incovoiase sub povara numarului. Ea se zbatu in piept, linisti ochii care dadeau sa iasa din orbite, linisti simturile trupului si culese cateva de pe particulele de aer imbibate cu prezenta lui cateva, cu nerabdarea lui si cu precipitarea minutelor. El respira adanc. Cateva lua forma inimii si impreuna formara femeia. El recunoscu in ea toata povara si toata simtirea. Se simti usor ca un fulg de zapada. Lua femeia usurel de mana. Cu cealalta isi tinea pieptul care supura de absenta inimii. Indeparta voalul din nou, o aseza cu grija dedesubt. Femeia zambea supusa si nu zicea nimic. Il vazu indepartandu-se, intorcandu-se sa o priveasca. Indepartandu-se din ce in ce. El inconjura odaia de trei ori. Isi trecu pasii prin nisip, prin pamantul de sub platanul urias, prin adancimea de sub vestul odaii si deveni mic mic in partea de rasarit, unde boabele de pamant formau bule uriase umplute cu gaz rosiatic. De trei ori trecu prin toate starile fiintei fara ca usurinta de sub piept sa se vindece. A treia oara deveni umbra. Umbra reveni, se aseza la picioarele femeii. Femeia zambi stapana pe umbra ei. Cu o mana ridica voalul, cu cealalta isi ascunse goliciunea de umbra ei. Dar umbra o oglindea supusa si se unduia sub fiecare pas al ei. Odata voalul indepartat, ochiul ei nerabdator isi plimba de trei ori vointa pe cei trei pereti ai camerei. Estul se ascunsese sub vest si soarele nu mai voia sa rasara. Femeia isi ascunse goliciunea sub voal si umbra ii oglindi supusa intregimea. Asa incepura anii peregrinarii ei.

In minaret muezinul canta umbra femeii. Fara inima, cantul lui asteapta intregirea. Femeia va urma peregrinarea celor de sapte ori cate sapte ani pana cand soarele odaii ascuns in intregirea dintre vest si est isi va face salas in miscare.

I have left the valley at dawn

I have left the valley at dawn. A fast blow of air shut the door behind me with a clasp of the hands. She waved goodbye from the top of the cliff and once again I saw the magic of the curtain fall, her white dress in the breath of the wind, sparkles of water rise up as the whiteness slowly dissolved in the blue depth. Once again I tried to remember something like a vague inconsistent thought that crossed the inner side of my forehead like a fast bird or a far away butterfly. Remembering that I forgot, though not remembering what, was the only indulgence memory allowed me. I passed my hand on my forehead and made way for my body through the waters that separated in front of me like the waves of the Red Sea in front of the Jewish people lead by Moses. Must have been like that. Water banks separate and a tiny corridor opens, just enough to let pass not even your entire self, but just that precise instantiation of your body in a precise second in a precise spot. Then water covers your every trace left behind by your steps, just as the space for your forward step is cleared in front of you. After a hundred steps of concentrated attention you realize that it is not water that clears the way, but rather water takes the form of your body and leaves the form of your body and yet again so that the instantiation of your body along a line may give a passer by the illusion that a human body is moving. Though nothing moves. Just this friendliness of the water allows you to give this full illusion to a casual passer-by. When there is only you and the water a mutual understanding emerges that between you and the body and the water there is hardly a separation. This perfection of non-separation, non-movement and non-perception is suddenly disrupted heavily gracefully at the same time as something appears so marvelous to the cumulated openness of all of your senses’ perception that makes it difficult if not impossible to resist, hence heavy, still beautiful. This I call love and it is this feeling that drives my steps in and through water increasingly difficult until I stagger, halt or fall. Love makes me weak conceited and self-conscious like a child craving for attention. It wears out my vitality, makes me slow, inattentive, dreamy and self—indulged. It emerges my whole self in a dreamy like world where reality slowly takes the shape of another god that fights for supremacy the triad of instantiation in the present time. This powerful god is illusion and I give myself to him unreservedly as it claims my senses, the focus of my awareness, my time and the energy that I invest in every thought with which he grows stronger and stronger, unmercifully thrusting myself out of the perfection of the present time, water and movement. As aware as I am of the devastating effect it has on my whole being, of its impermanence and illusory nature, I have never attempted to resist. I feel that I am to love what water is to my body. I take its shape and embrace it from the very center, as it spreads its non-existing branches through the warehouse of emotions and thoughts, putting its imperceptible veil on all of my senses at once and distorting the way I see the world and the object of my affection. As it projects much of my awareness in a faraway place and an imprecise time, love breaks like a fast sword the perfect union between water, movement, myself and the absence of memory.