Scrisoare catre Izabel. Din trecut, trecut

Scrisoare catre Izabel. Nu i-am scris-o niciodata, ar fi plans mult, pentru ca n-ar fi inteles.

Draga Izabel. Nu iti scriu azi, pentru ca e ziua in care te iubesc. Si-atat. Sper ca esti bine, nu din compasiune, dar iubirea mea are nevoie de un obiect ca sa se manifeste plenar. Azi nu esti mai mult decat un punct de referinta. Te iubesc pana uit de tine si ma revars in jurul meu ca o apa calma, fara directie, pentru ca e in natura ei sa se reverse. Nu-mi vin in minte cuvinte ca Mi-e dor de tine, Te vreau aproape, Ma iubesti la fel de mult? Am iubit si asa si sa nu crezi ca nu stiu ca asa ai vrea sa fii iubita. Sa te cer, sa te vreau, sa te posed, sa fiu gelos si sa-ti interzic privirile, sa te fac femeia mea si sa ma impun in fata ta ca un barbat. Asa ai invatat tu iubirea si te miri cand iti spun ca nu mi-e dor de tine, ca mi-e suficient sa existi. Nu vreau sa te am aproape, nici sa te strang in brate. Dar iubirea mea, o sa simti, te ajunge din urma si te prinde de genunchi cand alergi grabita, ca in fiecare dimineata, spre apa. Iubirea pentru tine e in jurul meu, pana la capatul universului si inapoi, intr-un fluid care ma prinde in valtoare si ma dilata pana cand imi pierd cunostinta de mine si nu mai stiu care sunt eu si care e lumea. Viata mi-e recunoscatoare ca iubesc si isi intoarce iubirea spre mine ca un catel care te linge pe obraz si pe maini, dind din coada, pentru ca i-ai dat un os. Asa cum ai face si tu, sunt convins, daca te-as iubi barbateste si te-as inchide in colivia pe care iubesti sa o urasti, din care vrei sa te rascoli, dar a carei absenta o resimti ca pe un gol in care nu stii sa gasesti libertatea. Viata, vezi bine, a invatat sa-mi fie recunoscatoare in timp. Acum cateva milioane de ani era risipitoare cu iubirea, pentru ca tot ce era viu ii era recunoscator. Cu cat s-au scurs secolele, cu atat fiintele au invatat sa ceara, sa vrea, sa se supere pe ce nu primesc, sa-si manifeste recunostinta cu zgarcenie si iubirea la troc cu diverse placeri. Astazi viata mai primeste o farama de iubire la schimb cu cateva favoruri. Ca atunci cand ti-am luat eu perechea de sandale galbene si tu mi-ai spus ca viata e frumoasa. Am avut si eu afacerile mele cu viata si pot sa spun ca e o partenera cinstita. De obicei suma este zero, in orice sistem de referinta. Acum, insa, am hotarat. Daca e zero, zero sa fie, eu dau tot, ea imi da tot, ne intalnim la jumatatea drumului, dezarmati si fara asi in maneca. Ii iubesc pe oamenii astia incruntati din jurul meu si o simt ca-mi e recunoscatoare, asta e o marfa pe care o vinde cu greu. Tu, de exemplu, esti usor de iubit si nu pot spune ca viata m-a lins vreodata cu recunostinta pe fata pentru ca te iubeam pe tine si doar pe tine, si iti aruncam iubirea mea in fata ca un dus rece care te proteja din parti de priviri straine. Astazi te iubesc altfel, iubito! Ma deschid din toate maruntaiele catre lume si gasesc in mine lucruri neobisnuite, ca un smoc de iarba in ficat, un gugustiuc in fluierul piciorului, o coada de cal care flutura pe la ceafa, fusta ta rosie mi se zbate ca un drapel langa inima. Si ma deschid si mai tare, pana imi gasesc imprastiate organele prin iarba si prin ugerul unei vaci, tibia intr-o iesle cu fan, ombilicul intr-un put cu petrol, inima intr-o gramada de balega, degetul mic al mainii drepte, in sangele proaspat curs in Cecenia. Iubirea care se revarsa din mine cand ma deschid nu seamana in nici un fel cu iubirea ta. O sa ma ierti daca-ti spun asta. Ea nu seamana decat cu iubirea pe care mi-o arunca viata inapoi, facandu-mi cu ochiul, ca sa o prind din aer si sa i-o arunc iar. Iubirea asta nu are obiect, desi a pornit de la tine, ea nu vine mai mult spre tine decat spre florile de scaiete, pamantul reavan, domnisoara batrana de la etajul 4, baietelul care ti-a sterpelit geanta in metrou deunazi de ai plins tu doua zile, nu dupa bani, ci dupa lucrul tau, care nu mai era al tau. Vezi tu, iubirea asta nici macar nu e o actiune, daca spun iubesc o limitez, cand ea e infinita si in spatiu si in timp; daca spun te iubesc, si tie si vacii, si campului, si panzei de paianjen, si cactusului, si laptaresei din colt, nu mai e iubire, e iubirea mea pentru vaca, camp, panza de paianjen sau laptareasa din colt. Sau pentru tine. Iubirea asta pur si simplu este. Asa cum creste iarba, cum trec norii, cum stai tu lenesa in pat dimineata, cum servesti la tenis si urmaresti mingea in aer.. cum se scutura o gasca de apa dintr-un lac.. cum se bucura un copil..
Iubirea nici nu pleaca din mine, nici nu vine la mine, a fost mereu aici si am respirat-o indiferent, ca abia acum sa o descopar, cu incantarea si nerabdarea cu care iti desfaci tu cadourile de Craciun. Viata mi se ofera neconditionat, dupa cum eu ma ofer neconditionat si ne impletim amandoi minunat, e o dragoste nebuna aici, pentru ca nu mai stiu care sunt eu si care e lumea si care e viata, atat de minunat facem dragoste toti trei. Si repet, Izabel, pasarea mea micuta, desi stiu ca n-o sa intelegi, iubirea asta nu e o actiune, asa ca scoate-ti din capusorul tau dragalas imaginile care tocmai sar intr-un picior sinapsele, cu membrele mele impletite intre picioarele vietii, cu lumea care ii linge un san, eu mangaind-o pe curbura spatelui, sugandu-i lobul urechii.. Linisteste-ti bataile inimii, iti sunt fidel, intre mine, lume si viata nu e nimic mai impur decat legatura dintre mama, fat si cordonul ombilical.
Asa te iubesc azi, Izabel si de asta nu-ti scriu. Iubitul tau e aici, dragostea lui te-a prins de genunchi si ti se strecoara in trup, in timp ce isi imprastie mainile prin iarba si respiratia in lemn proaspat taiat, si privirile departe, departe, unde am sa te duc si pe tine candva, daca o sa simti vreodata, pasarea mea, ca viata pe care ti-o ofer e mai simpla si mai frumoasa decat cupa de cristal in care iti bei Dom Perignon-ul in fiecare sambata seara, pe unul dintre scaunele incomode in care iti place sa pari o doamna pentru cei care nu stiu ca esti doar o fetita fascinata de putere si de micile afaceri cu viata.
O sa uiti ce nu ti-am scris azi. Maine, cand am sa-ti scriu, am sa te iubesc altfel, si poimane altfel, pana cand o sa ni se intalneasca mainile, limbile, dintii, maruntaiele, sangele, mintea, durerea si placerea, ura si greata si o sa facem dragoste toti trei, eu, tu si viata, o sa ne iubim absurd si fantastic, intr-o cupa enorma de Dom Perignon, in tacere, intuneric complet si nemiscare, asa cum noua nu ni s-a mai intamplat de cand viata era o matroana indiferenta pentru care fiintele se prostituau neconditionat.