Din trecut. Dimineata

Dimineata s-a trezit pe plaja din partea de nord a odaii. Partea de nord nu avea un soare puternic, de asta isi aranjase aici toate instrumentele de scris si purtase nisip. Lasase soarele sa arda puternic in partea de sud, unde plantase un platan urias si atat de ramuros incat facea umbra si iarna. Dar iarna rareori statea pe plaja de nord sau in partea de sud. Diminetile de iarna si le petrecea sub voal, chiar in centrul odaii. Lua cand forma de urs cand forma de porumbel si atunci nu mai statea deloc in odaie, ci isi lua zborul din fereastra in fereastra, urmarind cupluri, copii, batrani si umbrele pe care le faceau in zapada. Porumbelul nu simtea frigul iar ursul dormita mai tot timpul, asa trecea iarna. Vara era cand femeie cand barbat. Ca barbat statea mai mult in odaie, ca femeie cauta compania oamenilor. Rareori ii vedea de trei ori. Prima data se arata lor, a doua oara ei se aratau ei. Dar putini rezistau sa se vada desfasurati in ea a treia oara.
In celelalte sapte anotimpuri peregrina. Uneori lipsea atat de mult incat gasea odaia plina de paianjeni, toti aducatori de vesti. Timp de zile intregi asculta vestile lor, se insenina, se innegura si apoi ii lasa sa plece in voia lor.
In dimineata asta se aseza sub voal si ramase cateva ore nemiscat. Voalul se misca in directia vantului care intra pe fereastra de nord, se facea fuior si iesea. Cineva batu la usa. Voalul se misca usurel sub mana lui. El il indeparta si se indrepta spre usa. Iarna. Ziua a saptea. Ora a saptea fara minute. Nu astepta pe nimeni. Manerul usii se misca sub o apasare din afara. Oaspetele era nerabdator. El se opri in dreptul usii. Dadu o ocheada in jurul odaii. Curata, toate anotimpurile la locul lor. Respira adanc si deschise. Ochii lui nu vazura ce mintea nu recunostea. Urechile auzeau un tiuit asurzitor. Mainile atingeau prin aer o substanta care nu era apa, nu era forma, nu era plasma, nu era gaz. Nasul lui inspira, expira, dar ce plimba prin canale nu era oxigen. Trupul lui se incovoie sub povara neobisnuitului. Gratia i se plimba prin vene de sus pana jos si pana la inima si de la inima inapoi. Ochii clipira. Ce nu vedea nu era intuneric. La usa era cateva. Inima lui supura sub povara recunoasterii, candva undeva ea singura se incovoiase sub povara numarului. Ea se zbatu in piept, linisti ochii care dadeau sa iasa din orbite, linisti simturile trupului si culese cateva de pe particulele de aer imbibate cu prezenta lui cateva, cu nerabdarea lui si cu precipitarea minutelor. El respira adanc. Cateva lua forma inimii si impreuna formara femeia. El recunoscu in ea toata povara si toata simtirea. Se simti usor ca un fulg de zapada. Lua femeia usurel de mana. Cu cealalta isi tinea pieptul care supura de absenta inimii. Indeparta voalul din nou, o aseza cu grija dedesubt. Femeia zambea supusa si nu zicea nimic. Il vazu indepartandu-se, intorcandu-se sa o priveasca. Indepartandu-se din ce in ce. El inconjura odaia de trei ori. Isi trecu pasii prin nisip, prin pamantul de sub platanul urias, prin adancimea de sub vestul odaii si deveni mic mic in partea de rasarit, unde boabele de pamant formau bule uriase umplute cu gaz rosiatic. De trei ori trecu prin toate starile fiintei fara ca usurinta de sub piept sa se vindece. A treia oara deveni umbra. Umbra reveni, se aseza la picioarele femeii. Femeia zambi stapana pe umbra ei. Cu o mana ridica voalul, cu cealalta isi ascunse goliciunea de umbra ei. Dar umbra o oglindea supusa si se unduia sub fiecare pas al ei. Odata voalul indepartat, ochiul ei nerabdator isi plimba de trei ori vointa pe cei trei pereti ai camerei. Estul se ascunsese sub vest si soarele nu mai voia sa rasara. Femeia isi ascunse goliciunea sub voal si umbra ii oglindi supusa intregimea. Asa incepura anii peregrinarii ei.

In minaret muezinul canta umbra femeii. Fara inima, cantul lui asteapta intregirea. Femeia va urma peregrinarea celor de sapte ori cate sapte ani pana cand soarele odaii ascuns in intregirea dintre vest si est isi va face salas in miscare.